Umbra unui trecut

     Imi aduc aminte cum toate poeziile si gandurile asternute de mine pe hartii pe care timpul le va ingalbenii candva i le citeam unei prietene pe nume "Andreea". Plangeam impreuna cu ea iar cand terminam de citit incepeam sa realizam cat de mult inseamna pentru noi sa ne avem una pe alta in momentele acelea cand si una si cealalta simtea nevoia sa fie ascultata. Pot spune ca nu eram cele mai bune prietene insa pasiunea pentru scris ne unea. Sufeream enorm din cauza faptului ca nu am o prietena adevarata careia sa ii spun absolut totul si sa ma accepte asa cum sunt. Mi-au trebuit ani de zile sa imi dau seama ca aveam langa mine ceea ce imi doream cu adevarat si ca de fapt Dumnezeu mi-a dat doua prietene nu una singura: pe surorile mele, sfatuitorele mele, criticile mele... prietenele mele cele mai bune.

     Revenind la "Andreea" imi aduc aminte ca imi facea placere sa ii citesc ei tot ceea ce scriam pentru ca imi dadea senzatia ca ma intelege oarecum. Erau nopti cand adormeam cu pixul in mana si cu lacrimi pe obraz.... A doua zi parca o si vad pe "Andreea": "si ce ai mai scris? ce poezie ai mai compus? pentru cine? si... de ce?". Trebuie sa va spun ca si ea era pasionata de poezii si ca iubea. Insa iubirea nu ii era impartasita asa cum imi era mie. Desi iubirea mea era impartasita erau momente cand eram si dezamagita si nu as vrea sa spun de ce dar erau. Poate ca asa mi se parea mie pentru ca noi fetele tot timpul avem harul acesta de a dramatiza totul. De ce sa nu recunoastem? Eu ii citeam "Andreei" poeziile mele iar ea mi le citea pe ale ei. Plangeam dupa care ne bufnea rasu. Parca ne jucam de-a rasu plansu, o dadeam cum se spune din plans in ras si invers. 

     Parca imi e dor de clipele in care "Andreea" ma asculta, eu o ascultam si asa cum am mai spus apoi plangeam si radeam. Totul face parte dint-un trecut frumos plin de insemnatate cu amintiri de neuitat.

     Prietenia este mana care strange lacrima atunci cand inima iti plange!